Ingerul fulgilor de nea

In dimineata asta, ningea ciudat.

Genul de ninsoare atipica, care iti da de gandit.

Fulgii erau prea rari. Prea putini. Atat de putini, incat pareau rataciti in vazduh. Oare isi pierdusera drumul?

Pareau singuri, fulgii de nea. Parca stingheri, asa departe unul de altul cum erau. Atat de singuri, incat imi venea sa-i cuprind pe toti, sa-i strang in brate.

Dar apoi...Apoi m-am razgandit. Mi-am dat seama ca le-as fi facut rau. S-ar fi topit daca i-as fi tinut atat de aproape de mine...

Stiu ca fiecare om are cate un inger pazitor, care vegheaza mereu asupra lui. Un inger caruia, daca te straduiesti putin, poti chiar sa-i zaresti varful de lumina al aripilor. Si te linisteste gandul ca, in permanenta, cineva are grija de tine.

Dar fulgii, oare fulgii au si ei ingerii lor? Cine are grija de fulgii pierduti? Cine ii strange in brate cand se simt singuri, cine ii indruma cand se ratacesc printre oameni?

Ma cuprinde o neliniste ciudata, si micutele stelute de zapada mi se par, brusc, chiar si mai fragile decat le credeam inainte.

Inger, ingerasul meu...

Ai grija de toti fulgii rataciti!

Sinuciderea unui inger

Ingerul care avea grija de mine azi s-a sinucis.

Da, ciudat.

Ingerii nu mor.

Nu, doar ii inunda intunericul.

Am avut odata un inger. Da, de-aia eram asa, linistita. Si vesela mereu, chiar si atunci cand n-aveam niciun motiv. Si zambeam, foarte des, prea des, fara sa-mi pese daca e cineva care sa-mi vada zambetul sau nu. Zambetul sufletului imi ridica automat colturile gurii. Eram asa, ca sa citez pe cineva, "a breath of fresh air". O supradoza de oxigen. Ca si cum m-as fi nascut zambind, ca si cum m-as fi nascut pentru a zambi lumii. Ca si cum era ceva natural, fara efort, ceva instinctiv.

Gresit.

Ai tu idee cata lupta, cata lupta incrancenata se afla in spatele zambetului meu? Da, ma luptam pentru fiecare secunda in care buzele mi se incordau intr-un mic semn de fericire. Ma luptam cu mine insami, cu demonii din mine, cu intunericul, cu propriile mele temeri, cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul.

Nu zambeam datorita vreunui lucru anume, dar zambeam in ciuda a multe lucruri.

Si era greu, si-mi solicita toate resursele interioare, si ma obosea lupta asta, ma obosea mai mult decat orice, si-mi seca puterile. Dar cautam in mine, gaseam si puterea care nu stiam ca exista acolo, si zambeam in continuare. Pentru ca ingerul imi dadea lumina, si putere, si-mi acoperea ochii. Ii acoperea, ca sa nu vad cum e lumea de fapt. Si sa ii vad pe toti oamenii buni, si frumosi, si sa vad toate problemele ca si cum ar fi fost deja rezolvate.

Doar ca, intr-o zi, am ramas fara puterea aia interioara. Si fara lumina. Si am renuntat sa lupt cu demonii din mine, i-am lasat sa ma cuprinda, si sa-mi faca ingerul sa dispara.

De ce? Pentru ca, oricat m-as fi uitat in jurul meu, cu oricata speranta si disperare as fi cautat in jurul meu, n-am mai vazut nici macar un singur lucru in totalitate frumos sau in totalitate bun. Am vazut doar lucruri in parte bune, in parte rele, lucruri bune facute doar pe jumatate, lucruri bune facute din motive nepotrivite, intentii bune transformandu-se in rezultate rele. Si triste. N-am vazut niciun lucru bun, afirmat cu hotarare si dus cu perseverenta pana la capat. N-am mai vazut nici macar un lucru infinit de mic care sa fie atat de frumos, sau bun, incat sa merite sa lupti pentru el, si sa zambesti.

Si de-aia acuma sunt trista, si de-aia ingerul a disparut.

Poate voi gasi candva suficienta putere sa alung iar demonii care s-au instalat deja confortabil peste tot in jurul meu.

Si poate si ingerul o sa se intoarca.

Si poate o sa zambesc iar.

Atunci cand voi gasi macar un motiv, macar un lucru cu adevarat bun in lume.

Pana atunci....

Valoarea unui zambet

O miscare usoara, aproape imperceptibila, a buzelor, ale caror colturi se deplaseaza milimetric pe o traiectorie lateral-ascendenta, solicitand oarece muschi faciali si punandu-ne si mai mult in valoare lipgloss-ul.

Ceva atat de simplu, atat de natural si de propriu omului, un lucru pe care il facem de cand lumea, in fiecare zi a vietii noastre.

Si totusi, de fiecare data, este echivalent cu o mica minune.

Un zambet.

Stii tu cat poate sa insemne un zambet?

Pentru mine, un zambet e o revarsare fluida de caldura si lumina, impletita cu un infinit de culori solare, un curcubeu de nuante, o furtuna de bucurii. E ca un imens foc de tabara, inconjurat de rasete, cantece voioase si acorduri de chitara. Un zambet adevarat e asa, aproape ca un cantec de leagan cantat sufletului. Ca bucuria unui copil cand primeste o jucarie noua.

Un zambet poate fi o mangaiere pentru suflet. Poate fi un indemn, un sfat, o incurajare, o aprobare, o bucurie. Poate sa fie chiar si o imbratisare tacuta. Poate fi un semn de dragoste, de prietenie, de afectiune, sau pur si simplu de simpatie.

Pentru mine, un zambet e nepretuit. Indiferent de la cine vine, cu singura conditie sa fie sincer. Iubesc oamenii care imi zambesc, si-i zambesc sufletului meu, si-mi lumineaza astfel ziua.

Ar fi frumos daca toata lumea ar zambi mai des.

As da o particica din sufletul meu oricarui om care mi-ar zambi de fiecare data cand m-ar vedea.

Ce-i atat de greu?

Incearca.

:)

Infernul sunt ceilalti

Am vazut recent o piesa de teatru al carei mesaj a lasat o urma adanca in sufletul meu, ca mina prea neagra a unui creion pe foaia tulburator de alba de hartie.

O propozitie pe care am repetatat-o, cu un suflet ganditor, iesind din sala primitoare a reprezentatiei:

"Infernul sunt ceilalti"

Da, intr-adevar, asta este definitia perfecta a infernului. Definitia marcata adanc, in sufletul fiecaruia dintre noi. Pe care o simtim des. In fiecare zi, as putea spune. Constatam acest lucru de fiecare data cand vedem cu cata usurinta ne pot face rau cei din jur, ca si cum ar fi toti doar niste copii prea rasfatati, care isi distrug jucariile doar pentru ca se plictisesc. Da, asa tratam noi sufletele. Ca niste jucarii. Fara sa stim cat de fragile sunt de fapt. Infernul e in copilul tiranic care nu stie sa aiba grija de sufletul meu.

Infernul mai e si in oamenii indiferenti. In oamenii prea egoisti ca sa vada altceva in afara de propria lor reflectie in oglinda. Si in oamenii superficiali, care se uita pur si simplu prin mine pentru ca nu sunt o fitzoasa inalta si blonda. Da, chiar am doar 1,58. :))

Infernul e si in oamenii rai, care cred ca au dreptul sa-mi faca rau pentru simplul fapt ca eu nu le-as raspunde cu aceeasi moneda. Pentru ca eu stiu ca nu merita.

Da, infernul meu chiar este in ceilalti.

Dar raiul?

Raiul unde e?

Sau unde s-a pierdut?

Vezi tu, aici e problema. Si raiul este tot in ceilalti. Doar ca e mult mai bine ascuns. Si se lasa mult mai greu tarat la suprafata. Dar totusi e acolo.

Raiul meu e tot in cei din jur. In prietenii mei, in cei pe care i-am avut, pe care ii am, si pe care ii vor avea. Si in cei care ma iubesc, asa cum sunt eu. Si chiar si in cei care ma fac sa zambesc atunci cand nu ma simt prea bine.

In prietena mea pe care io o alint "blonda" si care vesnic imi cere sfatul in probleme sentimentale. Si, dupa ce i-l dau, face oricum altceva. Nu ma supar, pentru ca nici eu nu ii urmez prea des sfaturile. Dar totusi e dragut cand vorbim juma' de ora incontinuu la telefon.

Raiul meu e si in colegii mei, care fac scoala si clasa noastra aparte. In Andreiutza, care si ea are vesnic probleme sentimentale. Si in Dani, care ma suporta in fiecare zi cand ii cer mereu guma de sters, pentru ca n-am, sau caietele cu lectii, sau creionul, sau orice altceva care imi lipseste pentru ca de multe ori sunt cu capul in nori. Si in Ale L., care ma face mai mereu sa rad pana ma doare burta. Sau in Ralu, care e si ea o "pepushe" haioasa. Sau in micutza Eve, pe care o alint pentru ca e la fel de micutza ca si mine. Sau in Flo, care mi-a pus blogul la bookmarks, lucru pentru care m-am simtit foarte bine. Si in Mau si Catalin, care sunt singurii nostri baieti, singurele noastre sperantze. :)) Si toti ceilalti colegi, care imi sunt toti dragi.

Raiul meu e in cei doi fratziori ai mei, unul mai aproape, celalat mai departe de mine. Dar ii iubesc pe amandoi. Pentru ca e mare lucru ca, intr-o lume ca asta in care traim noi, cineva sa tina atat de mult la tine. Si sa-ti fie alaturi, chiar si numai cu un gand bun.

Raiul meu e in toti oamenii care ma fac sa zambesc. Si pentru cei care au pentru mine un pupic pe obraz, o imbratisare, un sfat, un zambet, o privire, un gand, o parere buna sau orice altceva. Oamenii care au ceva sa-mi daruiasca. Si carora si eu le daruiesc, la randul meu, o particica din sufletul meu. Fie ca ei isi dau seama, fie ca nu.

Voi, oamenii, sunteti infernul, dar sunteti si raiul meu.

Si pentru asta merita sa va iubesc.

Pe toti.

Lumina unui vis

Visam. Intr-o zi prea banala de scoala, cu fereastra prea plina de soare, pe-un scaun prea scund pentru a-mi sustine fiinta si-asa prea putina, prea ireala, visam.
Am inchis ochii, cu capul pe banca prea plina de ganduri. Am inchis ochii si, pentru o secunda palida ca o fantoma, lumea din jurul meu a disparut. O clipita. Un mic fulger de intuneric. Atat de putin, si totusi atat de mult. O clipita, o intrerupere a realitatii, o ratacire de-o secunda, o mica evadare. Pentru o secunda, sufletul meu s-a pierdut in intunericul clipitei. A zburat. Si-am visat. Asa cum nu mai visasem niciodata: nu cu mintea, ci cu sufletul.
Am visat la o lume de culoarea florilor de liliac, cu miros dulce-amarui de migdale. O lume fara realitate, fara cuvinte, o lume in care, desi te lovesti din neatentie la o mana, nu simti ca te doare.
Era cald. O caldura placuta, de foc arzand vesel intr-un semineu, o caldura de imbratisare. Statea in fata mea. O fiinta stravezie, facuta parca doar din crampeie de vise. Doar ochii ii straluceau viu. Si negru, ca o adancime de noapte careia i s-au furat stelele. Si ma privea.
O privire adanca, profunda, ca un cer de toamna, cu cenusa lui fara fund. Ca un cer mohorat, prin care reuseste sa treaca doar o raza de soare. Una singura. Dar e de ajuns. E de ajuns ca sa stii ca dincolo de nori e soarele. E Lumina. Asa erau ochii lui, ca doua ceruri, ca doua lumini pe care puteam doar sa le ghicesc.
Fara cuvinte, imi descoperea totusi tot sufletul sau, nascut din dorinte si ganduri calatoare, adunate laolalta numai de caldura ochilor sai. Imi intinse mana, nefiresc de alba, o intinse incet, si bland, ca sa nu-mi tulbure cumva visarea, o intinse pana cand imi atinse sufletul, si-l mangaie ca pe un copil speriat, pe care incerci sa-l alini. Imi tinu sufletul in mana lui calda si fara secrete, sufletul meu infrigurat de ploaia rece de toamna, si il incalzi, cu grija si dragoste.
Ii canta sufletului meu cantece de leagan, ca sa-l adoarma, cu o voce blanda si senina, de mama leganandu-si copilul. Ma invalui in albastru, in uitare, ma invalui in lumina aducerilor aminte si a orizontului viitorului, ma seda cu iluzii.
Si glasul meu tremura, sfasiind tacerea:
- Spune-mi, crezi ca sunt frumoasa?
Ochii mei devenira mari, neputand totusi sa cuprinda surasul care-i aparu, neasteptat, pe fata.
- Da, esti frumoasa, foarte frumoasa. Dar eu nu vreau sa ma gandesc la faptul ca esti frumoasa.
- De ce? am zis, intristandu-ma, ca si cum as fi cules o floare si ea mi s-ar fi ofilit, intr-o clipita, in mana.
- De ce? E foarte simplu. Spune-mi, daca as inchide ochii, si as refuza sa te privesc, ce-ai face atunci cu toata frumusetea ta?
- Ce-as face? Nu stiu, cred ca ar disparea...
- Cu siguranta ar disparea. Si ar fi mai bine asa. Pentru ca atunci ai ramane doar tu, un suflet cald si bun, care nu va mai trebui sa se ascunda dupa o pereche de ochi cu privirea neclara din cauza lacrimilor. Sau in spatele mainii cu care iti acoperi aceiasi ochi, ca sa nu mai vezi rautatea din ceilalti. Sau in spatele mastii nepasatoare pe care o afisezi cu nonsalanta cand simti ca te copleseste indiferenta lumii. Nu s-ar mai ascunde, si atunci sufletul tau ar fi in sfarsit el insusi.
Si-atunci m-am trezit, si m-am intors la lumea mea cu ferestre prea pline de soare si scaune prea scunde pentru mine. Am iesit alergand pe aleea cu castani, aruncand oricui care trecea pe langa mine cate un zambet. Si cate o bucatica din sufletul meu. Si m-am intins la soare, si m-am dezbracat de tristeti, si mi-am lasat sufletul la vedere. Si asa m-am daruit lumii.

Just thankful

Sarbatorile astea de iarna mi-au dat mult de gandit.

In primul rand, urasc oamenii care devin de sarbatori brusc si deodata buni si generosi. Siropos si ipocrit de buni. Plictisitor de generosi.

Eu anul asta am hotarat sa fac abstractie de spiritul gretos de vesel pe care toata lumea il predica si sa imi folosesc mai bine resursele interioare ca sa ma gandesc. Sa ma gandesc in mod serios. La tot. Dar in primul rand la mine.

Si mi-am dat seama de un lucru. Ca, indiferent de ceea ce se intampla, eu voi ramane aceeasi. Si mi-am mai dat seama k sunt norocoasa. Si ca am multe motive sa fiu fericita. Chiar si atunci cand totul merge prost. Chiar si atunci cand nimic nu e asa cum mi-as dori.

Chiar si atunci trebuie sa fiu fericita. Pentru ca traiesc. Si pentru ca am ochi plini de lumina care privesc, vrajiti, ninsoarea. Si pentru ca am maini care imbratiseaza ploaia, frenetic. Si am si soarele. Si pentru ca am o voce, cu care pot sa cant, chiar daca foarte fals, melodiile pe care le ador.

Si pentru ca am o casa calda, si primitoare, si mirosind a betisoare si lumanari parfumate. Si am un brad de Craciun (nu l-am desfacut inca! :P) la care ador sa privesc, pe intuneric, beculetzele care sclipesc vesele si albastre. Si un calculator la care ma gasesti toata ziua, in ciuda dezaprobarii mamei mele. Si am carti. Si am o fereastra de la care privesc ninsoarea care, astfel, devine a mea.

Si mai ales, pentru ca am vise. Vise care nu mor, oricat le ranesc altii. Si pentru asta sunt norocoasa.

Si voi sunteti norocosi. Fiecare din noi e. Fiecare din noi are multe motive pentru care trebuie asa fie fericit.

Asa ca, data viitoare cand te plangi ca nu-ti merge nimik, ca nu te intelegi cu iubitul/iubita, ca nu ai bani, ca de ce ploua afara, ca ai prea multe teme/lucrari/teze, ca prietenii te enerveaza, ca parintii te bat la cap....

Opreste-te un minut.

Si gandeste-te mai bine, frate.

Gandeste-te ca sunt prea multe lucruri pentru care ar trebui sa fii recunoscator.

Si ca n-ai niciun drept sa te plangi.

Pentru ca ai multe lucruri pe care altii nu le au.

Sau nu le pot avea.

Sau si le doresc de mult.

Asa ca, shhht!

Taci.

Da, serios.

Da, chiar tu.

Taci!

Si fii fericit.

Cu ceea ce ai.

Punct.

Moartea iubirii

Intr-o lume manjita de sangele fluturilor cu aripile rupte...Manjita de lacrimile ingerilor care se varsa pentru oamenii care nici macar nu le vad...Intr-o lume intinata de ganduri si fapte prea egoiste si prea meschine...Invaluita intr-un nor de cuvinte negre si ascutite ca niste pumnale...

In lumea asta...In lumea asta, chipul lui Dumnezeu din mine se pierde intr-o umbra stravezie, pe care trebuie s-o caut indelung ca s-o gasesc si sa ma agat de ea, cu disperare si teama...

Credinta, iubirea, visele mele, sunt terfelite in noroi, sunt lovite de cuvinte pe care eu nu le inteleg, si nici n-as putea vreodata sa le scriu sau sa le rostesc...Si le vad, uimita, scrise de mana ta, pe care altadata o sarutam, si nu le pricep, mi se par ireale, mi se pare totul un cosmar grotesc...

Cand persoana pe care ai adorat-o si pe care ai pus-o mai presus de orice te loveste cu neindurata cruzime, spulberand in mii de fasii bucata din sufletul tau pe care i-o darusei...Atunci vei sti, ca si mine, ca iubirea nu e de ajuns....

Intr-o lume murdara si josnica...Unde se calca pe cadavrele sufletelor cazute la pamant...Iubirea inseamna prea putin...Si nu mai poate zbura, pentru ca aripile i-au fost pironite pe o noua cruce, pe o noua Golgota...Iubirea e un alt Iisus, care se jertfeste pentru pacatele lumii...Dispretuita si alungata...Iubirea moare in mainile oamenilor prea rai, prea nepasatori...Si se inalta la cer...Se intoarce de unde a venit...Iar noi ramanem singuri, si tristi...

O lume absurda

Intr-o lume prea dureros de absurda, simt ca ma pierd...

Iubirea e atat de departe, mi-e atat de straina...Ma dezamageste, ma sperie, se joaca nepasatoare cu mine...Nu mai e calda, si vie, asa cum o stiam...E rece, ca ţurţurii de gheata care imi atarna, implacabili, in geam...Iubirea nu mai e a mea....

Prietenia, in care imi puneam toate sperantele candva, ma dezamageste si ea, cu usurinta, chiar cu cruzime...Imi cere mai multe decat ii pot da...Si nu vrea sa imi dea in schimb decat durerea si sentimentul de neputinta pe care-l ai cand ceva iti scapa printre degete...E rece, ca frigul iernii care imi patrunde pana in oase...Nici ea nu-mi mai apartine...

Ramasa doar cu oglinda in care se reflecta propriul meu chip, simt ca nu ma mai gasesc nici macar pe mine. Intr-o lume prea trista, prea nepasatoare, care nu intelege ceea ce se intampla in jurul ei, imi pierd esenta, ma destram, ca o raza de soare strivita de nori...

Cel de langa mine mi-e atat de strain...Nici macar nu ma mai priveste...De mult a incetat sa ii pese...

Mi-a ramas doar Dumnezeu, a carui imagine se pierde si ea in mijlocul unei lumi prea grabite si prea obisnuita cu rautatea...Cu care nu mai pot, nu mai am timp, nu mai stiu sa vorbesc...Si ingerul meu, pe care-l stiu aproape, dar nu-l mai simt langa mine, se tine la distanta, speriat de intunericul ce ma inconjoara din toate partile...Si am uitat sa-l chem, sa-l strig...Si am uitat sa sper...

Imi mai aduc aminte doar cand imi trimite o raza care imi aluneca jucausa pe fata...Sau cand fulgii de nea ma cuprind in dansul lor ametitor, euforic, efemer...Imi aduc aminte de frumos...Si de Dumnezeu...Si sufletul meu se imbata iar, cu o credinta care imi adoarme tristetea ca un sedativ, si care ma ridica spre inalt, spre nemarginit, deasupra lumii prea crude, care omoara vise...

10 lucruri pe care ar trebui sa le faca un iubit

1. Sa fie atent cu iubita lui .

(sa-i deschida usa, sa o ajute cu ghiozdanul sau cu pungile la cumparaturi, etc)

2. Sa-i spuna iubitei lui toate cuvintele frumoase la care se poate gandi, cat de des poate.

(sa-i spuna ca o iubeste, sa-i spuna ca e frumoasa, si, mai ales, sa-i spuna cat de speciala este pentru el)

3. Sa o caute, sa o sune, sa-i trimita mesaje, sa-i dea bipuri, cat de des poate.

(fara pretexte de genul: nu am timp, sunt ocupat, nu am baterie la telefon, nu stiu ce sa scriu in mesaj; mesajele de "noapte buna" si de "buna dimineatza" sunt OBLIGATORII :P)

Si sa-i raspunda mereu la mesajele pe care ea i le trimite.

4. Sa incerce sa-i indeplineasca toata dorintele mici, dar importante pentru ea.

(adica serios acum, chiar cerem atat d multe? :P)

5. Sa petreaca cat mai mult timp posibil cu iubita lui.

(doar de-aia ai iubita, mai :P)

6. Sa aiba grija de iubita lui.

(sa o conduca acasa, sa vina sa o ia de la scoala, sa ii dea geaca lui cand ii e frig, s-o tina in brate cand se simte rau; si toate astea pentru ca, intr-adevar, noi avem mai multa nevoie de grija decat baietii...;;) )

7. Sa faca gesturi frumoase, fara sa aiba nevoie de o ocazie speciala pt asta.

(sa ne aduca flori (de preferinta, trandafiri :P), sa ne cumpere o ciocolata, sa-si puna un status romantic doar pentru noi, si toata astea pentru ca un gest mic chiar CONTEAZA! :P)

8. Sa ii spuna iubitei lui "Te iubesc" in FIECARE ZI, cel putin o data pe zi.

(pentru ca meritam :P)

9. Sa o pupe de cel putin 100 de ori pe zi, sa o mangaie, sa o alinte, sa o rasfete, sa o tina in brate, sa fie tandru, afectuos, dulce, iubitor, romantic...sau macar sa se straduiasca!!!

(pentru ca avem multa nevoie de asta)

10. Sa incerce si el sa se aranjeze cand se intalneste cu iubita lui...macar 15 minute

(asta ar fi un semn de respect pentru iubita lui, care nu vine niciodata la el fara sa se aranjeze macar o ora in oglinda...)

Si sa aprecieze faptul ca ea s-a aranjat timp de atatea ore pentru el :)

Daca fiecare baiat ar face sau s-ar stradui macar sa faca lucrurile astea pentru iubita lui, am fi fericite...E chiar atat de greu?! :P

Inca o poveste

Inca o poveste.

Povestea unei dezamagiri. Povestea unei iubiri ce n-a fost, de fapt, iubire.

Iubirea e pentru totdeauna, pentru doi. Iubire e chiar si-acum, cand eu te caut, si tu o primesti in patutzul ala in care stateam si ne uitam fericiti la filme, pe alta. E inca iubire. Dar e doar iubirea mea. Iubirea ta a disparut, mi-a intors, comoda, spatele, atunci cand mi-a fost mai greu, si-a luat jucariile si a plecat, ca un copil rasfatat, care face numai ce vrea. Iubire e, de fapt, numai numele pe care i-l dau eu acum. Nu, n-a fost iubire. Daca ar fi fost, ai fi stat si tu acuma si te-ai fi gandit, ai fi plans, si n-ai fi suportat alta fata langa tine, cum am facut eu pana acum. Dar tu stai, fericit, in bratele ei.

Iubire a fost cand eu ti-am trimis mesaje, desi tu nu mi-ai raspuns la niciunul dintre ele. Cand te-am sunat, desi tu mi-ai spus ca nu mai ai ce sa-mi spui. Iubire a fost atunci cand m-a durut atat de tare sufletul, cand m-a cuprins atat de tare intunericul, incat am ajuns sa-ti vorbesc urat. Era din prea multa durere, nu din lipsa de iubire, cum ai crezut tu. Iubire a fost, de fapt, atunci cand, dupa 2 minute, desi inca ma durea, te-am sunat inapoi sa-ti spun ca imi pare rau ca ti-am vorbit asa. Iubire a fost atunci cand, desi stiam ca esti al alteia, intram in vorba cu tine pe mess, doar ca sa pot sa traiesc bucuria de a citi cateva cuvinte scrise de mana ta.

Iubire a fost toate noptile in care te-am visat, si in care m-am trezit gandindu-ma la tine. Cand imi doream mai mult ca orice sa iti pot trimite un mesaj, dar n-o faceam, de teama ca ai sa-l citesti cu dispret, cu indiferenta, vazandu-l ca pe o slabiciune, si nu ca pe un mod de a te ruga sa te intorci la mine.

Iubire a fost fiecare lacrima inghetata, pe care l-am rugat pe Dumnezeu s-o transforme intr-o picatura de ploaie sau intr-un fulg de nea, pentru ca, macar asa, uitandu-te pe geam, sa vezi potopul de picaturi ce se revarsa din sufletul meu.

Dar n-ai vazut. N-ai stiut nimic. Inchis in camera ta micuta, fara ferestre, in care o tineai in brate pe ea, ai uitat sa te mai uiti pe geam, pe geamul sufletului tau, ca sa vezi ninsoarea indarjita de afara. Ca sa numeri fulgii, ca sa numeri stropii de ploaie, ca sa numeri lacrimile. N-ai avut nici macar putin timp ca sa intelegi. Nu ti-ai deschis, nici macar o clipa, usa sufletului tau, ca sa primesti gandurile trimise de mine, care bateau disperate.

Mi-ai spus ca preferi sa fii singur, decat sa fii cu mine. Si alte cuvinte grele, care imi apasa inca timpanele. Eu macar ti-am cerut iertare pentru ale mele. Dar tu...Tu ai ajuns sa te bucuri de tristetea mea, nestiind ca sunt trista nu pentru ca nu pot fi altfel, ci pentru ca aleg sa fiu asa.Tot asa cum am ales sa cred in iubire, sa cred in vise, sa cred pur si simplu, desi totul in jurul meu mi-a demonstrat ca ele nu exista. Aleg sa fiu trista, pentru ca prefer sa fiu trista, decat sa fiu indiferenta.

Asa ca poti sa te bucuri, poti sa ma compatimesti, poti sa simti si sa faci ceea ce vrei tu. Pentru mine nu va mai insemna nimic de acum incolo. Imi va ramane in minte doar amintirea ta, amintirea aceluia care se straduia macar sa faca ceva ca sa-mi demonstreze ca iubirea exista. Acela care nu mai exista acum. Tu, cel de azi, nu esti decat un strain. Totusi, ma voi ruga si pentru strainul acesta, ca sa fie fericit, pentru ca oricine merita sa fie fericit.

Dar atunci cand vei vedea ca ploua sau ninge afara, sa stii ca nu vor mai fi lacrimile mele pentru tine. Vor fi doar lacrimile lui Dumnezeu, care plange pentru cata rautate exista in lume...Adio, povestea mea. Asta e ultima pagina....Adio.