O lume absurda

Intr-o lume prea dureros de absurda, simt ca ma pierd...

Iubirea e atat de departe, mi-e atat de straina...Ma dezamageste, ma sperie, se joaca nepasatoare cu mine...Nu mai e calda, si vie, asa cum o stiam...E rece, ca ţurţurii de gheata care imi atarna, implacabili, in geam...Iubirea nu mai e a mea....

Prietenia, in care imi puneam toate sperantele candva, ma dezamageste si ea, cu usurinta, chiar cu cruzime...Imi cere mai multe decat ii pot da...Si nu vrea sa imi dea in schimb decat durerea si sentimentul de neputinta pe care-l ai cand ceva iti scapa printre degete...E rece, ca frigul iernii care imi patrunde pana in oase...Nici ea nu-mi mai apartine...

Ramasa doar cu oglinda in care se reflecta propriul meu chip, simt ca nu ma mai gasesc nici macar pe mine. Intr-o lume prea trista, prea nepasatoare, care nu intelege ceea ce se intampla in jurul ei, imi pierd esenta, ma destram, ca o raza de soare strivita de nori...

Cel de langa mine mi-e atat de strain...Nici macar nu ma mai priveste...De mult a incetat sa ii pese...

Mi-a ramas doar Dumnezeu, a carui imagine se pierde si ea in mijlocul unei lumi prea grabite si prea obisnuita cu rautatea...Cu care nu mai pot, nu mai am timp, nu mai stiu sa vorbesc...Si ingerul meu, pe care-l stiu aproape, dar nu-l mai simt langa mine, se tine la distanta, speriat de intunericul ce ma inconjoara din toate partile...Si am uitat sa-l chem, sa-l strig...Si am uitat sa sper...

Imi mai aduc aminte doar cand imi trimite o raza care imi aluneca jucausa pe fata...Sau cand fulgii de nea ma cuprind in dansul lor ametitor, euforic, efemer...Imi aduc aminte de frumos...Si de Dumnezeu...Si sufletul meu se imbata iar, cu o credinta care imi adoarme tristetea ca un sedativ, si care ma ridica spre inalt, spre nemarginit, deasupra lumii prea crude, care omoara vise...