Lumina unui vis

Visam. Intr-o zi prea banala de scoala, cu fereastra prea plina de soare, pe-un scaun prea scund pentru a-mi sustine fiinta si-asa prea putina, prea ireala, visam.
Am inchis ochii, cu capul pe banca prea plina de ganduri. Am inchis ochii si, pentru o secunda palida ca o fantoma, lumea din jurul meu a disparut. O clipita. Un mic fulger de intuneric. Atat de putin, si totusi atat de mult. O clipita, o intrerupere a realitatii, o ratacire de-o secunda, o mica evadare. Pentru o secunda, sufletul meu s-a pierdut in intunericul clipitei. A zburat. Si-am visat. Asa cum nu mai visasem niciodata: nu cu mintea, ci cu sufletul.
Am visat la o lume de culoarea florilor de liliac, cu miros dulce-amarui de migdale. O lume fara realitate, fara cuvinte, o lume in care, desi te lovesti din neatentie la o mana, nu simti ca te doare.
Era cald. O caldura placuta, de foc arzand vesel intr-un semineu, o caldura de imbratisare. Statea in fata mea. O fiinta stravezie, facuta parca doar din crampeie de vise. Doar ochii ii straluceau viu. Si negru, ca o adancime de noapte careia i s-au furat stelele. Si ma privea.
O privire adanca, profunda, ca un cer de toamna, cu cenusa lui fara fund. Ca un cer mohorat, prin care reuseste sa treaca doar o raza de soare. Una singura. Dar e de ajuns. E de ajuns ca sa stii ca dincolo de nori e soarele. E Lumina. Asa erau ochii lui, ca doua ceruri, ca doua lumini pe care puteam doar sa le ghicesc.
Fara cuvinte, imi descoperea totusi tot sufletul sau, nascut din dorinte si ganduri calatoare, adunate laolalta numai de caldura ochilor sai. Imi intinse mana, nefiresc de alba, o intinse incet, si bland, ca sa nu-mi tulbure cumva visarea, o intinse pana cand imi atinse sufletul, si-l mangaie ca pe un copil speriat, pe care incerci sa-l alini. Imi tinu sufletul in mana lui calda si fara secrete, sufletul meu infrigurat de ploaia rece de toamna, si il incalzi, cu grija si dragoste.
Ii canta sufletului meu cantece de leagan, ca sa-l adoarma, cu o voce blanda si senina, de mama leganandu-si copilul. Ma invalui in albastru, in uitare, ma invalui in lumina aducerilor aminte si a orizontului viitorului, ma seda cu iluzii.
Si glasul meu tremura, sfasiind tacerea:
- Spune-mi, crezi ca sunt frumoasa?
Ochii mei devenira mari, neputand totusi sa cuprinda surasul care-i aparu, neasteptat, pe fata.
- Da, esti frumoasa, foarte frumoasa. Dar eu nu vreau sa ma gandesc la faptul ca esti frumoasa.
- De ce? am zis, intristandu-ma, ca si cum as fi cules o floare si ea mi s-ar fi ofilit, intr-o clipita, in mana.
- De ce? E foarte simplu. Spune-mi, daca as inchide ochii, si as refuza sa te privesc, ce-ai face atunci cu toata frumusetea ta?
- Ce-as face? Nu stiu, cred ca ar disparea...
- Cu siguranta ar disparea. Si ar fi mai bine asa. Pentru ca atunci ai ramane doar tu, un suflet cald si bun, care nu va mai trebui sa se ascunda dupa o pereche de ochi cu privirea neclara din cauza lacrimilor. Sau in spatele mainii cu care iti acoperi aceiasi ochi, ca sa nu mai vezi rautatea din ceilalti. Sau in spatele mastii nepasatoare pe care o afisezi cu nonsalanta cand simti ca te copleseste indiferenta lumii. Nu s-ar mai ascunde, si atunci sufletul tau ar fi in sfarsit el insusi.
Si-atunci m-am trezit, si m-am intors la lumea mea cu ferestre prea pline de soare si scaune prea scunde pentru mine. Am iesit alergand pe aleea cu castani, aruncand oricui care trecea pe langa mine cate un zambet. Si cate o bucatica din sufletul meu. Si m-am intins la soare, si m-am dezbracat de tristeti, si mi-am lasat sufletul la vedere. Si asa m-am daruit lumii.