Valoarea unui zambet

O miscare usoara, aproape imperceptibila, a buzelor, ale caror colturi se deplaseaza milimetric pe o traiectorie lateral-ascendenta, solicitand oarece muschi faciali si punandu-ne si mai mult in valoare lipgloss-ul.

Ceva atat de simplu, atat de natural si de propriu omului, un lucru pe care il facem de cand lumea, in fiecare zi a vietii noastre.

Si totusi, de fiecare data, este echivalent cu o mica minune.

Un zambet.

Stii tu cat poate sa insemne un zambet?

Pentru mine, un zambet e o revarsare fluida de caldura si lumina, impletita cu un infinit de culori solare, un curcubeu de nuante, o furtuna de bucurii. E ca un imens foc de tabara, inconjurat de rasete, cantece voioase si acorduri de chitara. Un zambet adevarat e asa, aproape ca un cantec de leagan cantat sufletului. Ca bucuria unui copil cand primeste o jucarie noua.

Un zambet poate fi o mangaiere pentru suflet. Poate fi un indemn, un sfat, o incurajare, o aprobare, o bucurie. Poate sa fie chiar si o imbratisare tacuta. Poate fi un semn de dragoste, de prietenie, de afectiune, sau pur si simplu de simpatie.

Pentru mine, un zambet e nepretuit. Indiferent de la cine vine, cu singura conditie sa fie sincer. Iubesc oamenii care imi zambesc, si-i zambesc sufletului meu, si-mi lumineaza astfel ziua.

Ar fi frumos daca toata lumea ar zambi mai des.

As da o particica din sufletul meu oricarui om care mi-ar zambi de fiecare data cand m-ar vedea.

Ce-i atat de greu?

Incearca.

:)

Infernul sunt ceilalti

Am vazut recent o piesa de teatru al carei mesaj a lasat o urma adanca in sufletul meu, ca mina prea neagra a unui creion pe foaia tulburator de alba de hartie.

O propozitie pe care am repetatat-o, cu un suflet ganditor, iesind din sala primitoare a reprezentatiei:

"Infernul sunt ceilalti"

Da, intr-adevar, asta este definitia perfecta a infernului. Definitia marcata adanc, in sufletul fiecaruia dintre noi. Pe care o simtim des. In fiecare zi, as putea spune. Constatam acest lucru de fiecare data cand vedem cu cata usurinta ne pot face rau cei din jur, ca si cum ar fi toti doar niste copii prea rasfatati, care isi distrug jucariile doar pentru ca se plictisesc. Da, asa tratam noi sufletele. Ca niste jucarii. Fara sa stim cat de fragile sunt de fapt. Infernul e in copilul tiranic care nu stie sa aiba grija de sufletul meu.

Infernul mai e si in oamenii indiferenti. In oamenii prea egoisti ca sa vada altceva in afara de propria lor reflectie in oglinda. Si in oamenii superficiali, care se uita pur si simplu prin mine pentru ca nu sunt o fitzoasa inalta si blonda. Da, chiar am doar 1,58. :))

Infernul e si in oamenii rai, care cred ca au dreptul sa-mi faca rau pentru simplul fapt ca eu nu le-as raspunde cu aceeasi moneda. Pentru ca eu stiu ca nu merita.

Da, infernul meu chiar este in ceilalti.

Dar raiul?

Raiul unde e?

Sau unde s-a pierdut?

Vezi tu, aici e problema. Si raiul este tot in ceilalti. Doar ca e mult mai bine ascuns. Si se lasa mult mai greu tarat la suprafata. Dar totusi e acolo.

Raiul meu e tot in cei din jur. In prietenii mei, in cei pe care i-am avut, pe care ii am, si pe care ii vor avea. Si in cei care ma iubesc, asa cum sunt eu. Si chiar si in cei care ma fac sa zambesc atunci cand nu ma simt prea bine.

In prietena mea pe care io o alint "blonda" si care vesnic imi cere sfatul in probleme sentimentale. Si, dupa ce i-l dau, face oricum altceva. Nu ma supar, pentru ca nici eu nu ii urmez prea des sfaturile. Dar totusi e dragut cand vorbim juma' de ora incontinuu la telefon.

Raiul meu e si in colegii mei, care fac scoala si clasa noastra aparte. In Andreiutza, care si ea are vesnic probleme sentimentale. Si in Dani, care ma suporta in fiecare zi cand ii cer mereu guma de sters, pentru ca n-am, sau caietele cu lectii, sau creionul, sau orice altceva care imi lipseste pentru ca de multe ori sunt cu capul in nori. Si in Ale L., care ma face mai mereu sa rad pana ma doare burta. Sau in Ralu, care e si ea o "pepushe" haioasa. Sau in micutza Eve, pe care o alint pentru ca e la fel de micutza ca si mine. Sau in Flo, care mi-a pus blogul la bookmarks, lucru pentru care m-am simtit foarte bine. Si in Mau si Catalin, care sunt singurii nostri baieti, singurele noastre sperantze. :)) Si toti ceilalti colegi, care imi sunt toti dragi.

Raiul meu e in cei doi fratziori ai mei, unul mai aproape, celalat mai departe de mine. Dar ii iubesc pe amandoi. Pentru ca e mare lucru ca, intr-o lume ca asta in care traim noi, cineva sa tina atat de mult la tine. Si sa-ti fie alaturi, chiar si numai cu un gand bun.

Raiul meu e in toti oamenii care ma fac sa zambesc. Si pentru cei care au pentru mine un pupic pe obraz, o imbratisare, un sfat, un zambet, o privire, un gand, o parere buna sau orice altceva. Oamenii care au ceva sa-mi daruiasca. Si carora si eu le daruiesc, la randul meu, o particica din sufletul meu. Fie ca ei isi dau seama, fie ca nu.

Voi, oamenii, sunteti infernul, dar sunteti si raiul meu.

Si pentru asta merita sa va iubesc.

Pe toti.

Lumina unui vis

Visam. Intr-o zi prea banala de scoala, cu fereastra prea plina de soare, pe-un scaun prea scund pentru a-mi sustine fiinta si-asa prea putina, prea ireala, visam.
Am inchis ochii, cu capul pe banca prea plina de ganduri. Am inchis ochii si, pentru o secunda palida ca o fantoma, lumea din jurul meu a disparut. O clipita. Un mic fulger de intuneric. Atat de putin, si totusi atat de mult. O clipita, o intrerupere a realitatii, o ratacire de-o secunda, o mica evadare. Pentru o secunda, sufletul meu s-a pierdut in intunericul clipitei. A zburat. Si-am visat. Asa cum nu mai visasem niciodata: nu cu mintea, ci cu sufletul.
Am visat la o lume de culoarea florilor de liliac, cu miros dulce-amarui de migdale. O lume fara realitate, fara cuvinte, o lume in care, desi te lovesti din neatentie la o mana, nu simti ca te doare.
Era cald. O caldura placuta, de foc arzand vesel intr-un semineu, o caldura de imbratisare. Statea in fata mea. O fiinta stravezie, facuta parca doar din crampeie de vise. Doar ochii ii straluceau viu. Si negru, ca o adancime de noapte careia i s-au furat stelele. Si ma privea.
O privire adanca, profunda, ca un cer de toamna, cu cenusa lui fara fund. Ca un cer mohorat, prin care reuseste sa treaca doar o raza de soare. Una singura. Dar e de ajuns. E de ajuns ca sa stii ca dincolo de nori e soarele. E Lumina. Asa erau ochii lui, ca doua ceruri, ca doua lumini pe care puteam doar sa le ghicesc.
Fara cuvinte, imi descoperea totusi tot sufletul sau, nascut din dorinte si ganduri calatoare, adunate laolalta numai de caldura ochilor sai. Imi intinse mana, nefiresc de alba, o intinse incet, si bland, ca sa nu-mi tulbure cumva visarea, o intinse pana cand imi atinse sufletul, si-l mangaie ca pe un copil speriat, pe care incerci sa-l alini. Imi tinu sufletul in mana lui calda si fara secrete, sufletul meu infrigurat de ploaia rece de toamna, si il incalzi, cu grija si dragoste.
Ii canta sufletului meu cantece de leagan, ca sa-l adoarma, cu o voce blanda si senina, de mama leganandu-si copilul. Ma invalui in albastru, in uitare, ma invalui in lumina aducerilor aminte si a orizontului viitorului, ma seda cu iluzii.
Si glasul meu tremura, sfasiind tacerea:
- Spune-mi, crezi ca sunt frumoasa?
Ochii mei devenira mari, neputand totusi sa cuprinda surasul care-i aparu, neasteptat, pe fata.
- Da, esti frumoasa, foarte frumoasa. Dar eu nu vreau sa ma gandesc la faptul ca esti frumoasa.
- De ce? am zis, intristandu-ma, ca si cum as fi cules o floare si ea mi s-ar fi ofilit, intr-o clipita, in mana.
- De ce? E foarte simplu. Spune-mi, daca as inchide ochii, si as refuza sa te privesc, ce-ai face atunci cu toata frumusetea ta?
- Ce-as face? Nu stiu, cred ca ar disparea...
- Cu siguranta ar disparea. Si ar fi mai bine asa. Pentru ca atunci ai ramane doar tu, un suflet cald si bun, care nu va mai trebui sa se ascunda dupa o pereche de ochi cu privirea neclara din cauza lacrimilor. Sau in spatele mainii cu care iti acoperi aceiasi ochi, ca sa nu mai vezi rautatea din ceilalti. Sau in spatele mastii nepasatoare pe care o afisezi cu nonsalanta cand simti ca te copleseste indiferenta lumii. Nu s-ar mai ascunde, si atunci sufletul tau ar fi in sfarsit el insusi.
Si-atunci m-am trezit, si m-am intors la lumea mea cu ferestre prea pline de soare si scaune prea scunde pentru mine. Am iesit alergand pe aleea cu castani, aruncand oricui care trecea pe langa mine cate un zambet. Si cate o bucatica din sufletul meu. Si m-am intins la soare, si m-am dezbracat de tristeti, si mi-am lasat sufletul la vedere. Si asa m-am daruit lumii.

Just thankful

Sarbatorile astea de iarna mi-au dat mult de gandit.

In primul rand, urasc oamenii care devin de sarbatori brusc si deodata buni si generosi. Siropos si ipocrit de buni. Plictisitor de generosi.

Eu anul asta am hotarat sa fac abstractie de spiritul gretos de vesel pe care toata lumea il predica si sa imi folosesc mai bine resursele interioare ca sa ma gandesc. Sa ma gandesc in mod serios. La tot. Dar in primul rand la mine.

Si mi-am dat seama de un lucru. Ca, indiferent de ceea ce se intampla, eu voi ramane aceeasi. Si mi-am mai dat seama k sunt norocoasa. Si ca am multe motive sa fiu fericita. Chiar si atunci cand totul merge prost. Chiar si atunci cand nimic nu e asa cum mi-as dori.

Chiar si atunci trebuie sa fiu fericita. Pentru ca traiesc. Si pentru ca am ochi plini de lumina care privesc, vrajiti, ninsoarea. Si pentru ca am maini care imbratiseaza ploaia, frenetic. Si am si soarele. Si pentru ca am o voce, cu care pot sa cant, chiar daca foarte fals, melodiile pe care le ador.

Si pentru ca am o casa calda, si primitoare, si mirosind a betisoare si lumanari parfumate. Si am un brad de Craciun (nu l-am desfacut inca! :P) la care ador sa privesc, pe intuneric, beculetzele care sclipesc vesele si albastre. Si un calculator la care ma gasesti toata ziua, in ciuda dezaprobarii mamei mele. Si am carti. Si am o fereastra de la care privesc ninsoarea care, astfel, devine a mea.

Si mai ales, pentru ca am vise. Vise care nu mor, oricat le ranesc altii. Si pentru asta sunt norocoasa.

Si voi sunteti norocosi. Fiecare din noi e. Fiecare din noi are multe motive pentru care trebuie asa fie fericit.

Asa ca, data viitoare cand te plangi ca nu-ti merge nimik, ca nu te intelegi cu iubitul/iubita, ca nu ai bani, ca de ce ploua afara, ca ai prea multe teme/lucrari/teze, ca prietenii te enerveaza, ca parintii te bat la cap....

Opreste-te un minut.

Si gandeste-te mai bine, frate.

Gandeste-te ca sunt prea multe lucruri pentru care ar trebui sa fii recunoscator.

Si ca n-ai niciun drept sa te plangi.

Pentru ca ai multe lucruri pe care altii nu le au.

Sau nu le pot avea.

Sau si le doresc de mult.

Asa ca, shhht!

Taci.

Da, serios.

Da, chiar tu.

Taci!

Si fii fericit.

Cu ceea ce ai.

Punct.